Ai avut senzaţia că pierzi ceva? Nu ştiu cum e pentru tine... nu voi şti poate niciodată, e greu să vezi dincolo de tine, de ceea ce eşti tu. Şi să te poţi pune în locul, în poziţia, în incinta lui sufletească şi să ştii cum e lumea de după privirea lui. Suntem totuşi aproape la fel şi cred că să pierzi pe cineva înseamnă să-ţi rupi o parte din tine şi pentru o secundă (în anturajul universal) să rămâi fără un punct de sprijin, încercând să te agaţi de neant.
Asta pentru că toţi (dar absolut toţi!!!!) şi-au pierdut încrederea că pot să mai fac ceva. După terminarea facultăţii mi-am permis să nu-mi caut imediat de lucru pentru că, spuneam eu, ar fi indicată o pauză meritată după licenţă! Acum observ că poate am ratat momentul în care m-aş fi putut fi înscris pentru un post de suplinitor pe la nu ştiu ce şcoală din mediul rural. Nu era mare lucru, dar măcar aveam ceva de făcut. Dar pe foametea asta nu există aşa ceva în luna octombrie! Am întrebat şi nu e! Să stai acasă şi să urmăreşti presa, site-urile şi eventualele ponturi de pe la cunoscuţi (care nu apar decât prea târziu!) îţi dă o senzaţie de inutilitate. După atâţia ani de şcoală să nu ai şansă să-ţi găseşti ceva.
Şi ajung acum la punctul de unde voiam să încep de fapt. Ce înseamnă să nu ai bani? Ce înseamnă să fii sărac. Şi când spun asta ştiu foarte bine la ce mă refer: cu un venit cuprins între 200-300 lei pe cap de familie lunar... Asta dacă nu ţi se pare sărăcie atunci nu ştiu ce e. De aici urmează o grămadă de alte chestii.
În primul rând, 2006. Final de liceu. M-a obsedat mult-mult timp pe vremea liceului dorinţa să fug de acasă!!!!!! Da, să fug. Să o iau aşa pe câmp şi să mă tot duc. Niciodată nu am ştiut unde şi mie mi-a fost teamă tot timpul de ceea ce nu cunosc. Nu puteam să plec şi să ajung sub un pod. Acolo aş fi murit în prima lună. Aşa că am zis să aştept... terminarea liceului. Şi deşi nu ştiam niciodată la ce facultate vreau să dau am zis într-un moment de curaj stupid: "vreau la mate-info, Bucureşti". Suna bine! Nu e vorba: eu mă descurcam la matematică destul de bine în liceu, iar la info eram "server"... deşi nu m-am dus niciodată la concursuri naţionale. Nu am avut calculator acasă decât printr-a XII-a! Cu orele petrecute la şcoală nu-ţi ajunge să devii mare programator. Acolo se lucrează uneori şi 3 pe un computer şi 10 la un computer... cel puţin aşa era la mine la liceu într-a IX-a! Şi cum am fost un om tot timpul timid, fără să mă bag în faţă, fără să cer dreptul de a avea ceva anume... dacă prindeam loc bine, dacă nu... învăţam să programez în C++ sau Pascal pe caiet, cu creionul în mână! Pixul... de fapt că la liceu nu am mai folosit creionul. Or, nu poţi să înveţi să programezi pe foi! Şi în plus am avut 3 profesori în 4 ani de liceu... am început cu Pascal, apoi am luat-o de la 0 cu C++! Dar las aceste aspecte... adică şi? Am învăţat şi fără. Am mers să dau examenul de admitere pe ultima sută de metri, am avut chiar probleme în a-mi ridica diploma de bacalaureat să mă pot înscrie. A fost cam la voia întâmplării. Şi am mers cu mama la Bucureşti să mă înscriu. Asta a fost simplu. Examenul era programat două zile mai târziu! sau oricum aşa ceva. Nu am avut timp să mă pregătesc, m-am uitat pe nişte formule şi asta era. Înainte de examen, nu am dormit deloc! Am făcut un drum în care am schimbat două trenuri: un personal până la Buzău (gară în care am stat o oră... şi în care am văzut cum nişte oameni pot dormi direct pe betonul gării, doar acoperiţi de nişte cartoane... a fost, să zic aşa, ceva care m-a marcat. M-am întrebat cum se poate aşa ceva? Uite că se poate! uite cât de nedreaptă e viaţa, lumea... şi totul e creat aşa de strâmb şi înspăimântător că...); apoi un tren - nu mai ştiu ce era (accelerat sau rapid) până în Bucureşti. Eu nu am putut dormi, nu am putut mânca când am ajuns acolo, deşi tata s-a aşezat pe o bancă şi a luat masa cu ce ne puseseră mama. Eu nu pot să mănânc înainte de examene, nu pot dormi, nu ştiu... simt o tensiune care-mi anihilează somn, poftă de mâncare, poftă de viaţă chiar. (Singurul examen înaintea căruiam am dormit a fost cel de licenţă! mă simţeam pregătit, aveam discursul învăţat bine, ştiam ce era scris în lucrare că doar eu scrisesem şi... eram încrezător.) Ca să vă daţi seama cât de epuizantă a fost toată treaba am să vă spun că după ce am plecat din Bucureşti, am aţipit pentru prima dată în tren (eu nu pot să dorm în tren, deşi m-am străduit din răsputeri!!!! mereu!). Am dormit până a oprit la Urziceni. Am dormit cu adevărat. La examen am luat 8.29. Sau mă rog, pe acolo. Nu am intrat din prima... să dau vina pe faptul că nu am dormit sau că nu mă puteam concentra nu are niciun sens! Sunt unicul vinovat că nu am intrat din prima. Dar la redistribuire am avut să-i zicem şansa să intru. Să fiu admis! Era 5 august 2006 când am aflat asta deşi nu mai speram. Nu am să uit niciodată că am fost atât de fericit atunci că n-a mai contat nimic. Prostia mea a fost că nu m-am interesat de cazare. Dar nici nu aveam unde! şi speram să prind măcar un loc în cămin. Şi am aşteptat pe urma cuiva care avea acces la internet şi care putea să-mi spună cum şi ce să fac... că aşa am fost anunţat acolo la facultate. Că am fost şi... aşa am fost anunţat. Şi nu am depus la timp nici nişte acte pentru un loc în cămin pe filială "socială". Adică pe criterii de sărăcie, iar când m-am adresat decanului aşa mi-a zis: "Păi, vrei să ai drepturi şi nu vii la timp cu actele?". Adică, prietene!!! Nimeni nu e aşa interesat să faci tu şcoală în Bucureşti. Trebuie să te zbaţi singur, să rabzi de foame... că am răbdat mai rău de foame ca niciodată... să fii tare, să poţi să înghiţi multe!!! Da multe. Şi apoi mai vedem dacă o ieşi ceva, căci nu ştii ce o să iasă. Nu te duci direct la Microsoft decât dacă eşti "the best", iar fără energie, cu privirea întunecată şi fără să ai un computer cu tine unde să exersezi acasă sâmbăta şi duminica... sigur nu ajungi departe. Am stat două săptămâni în Bucureşti: una la un prieten... mi-a crăpat obrazul de ruşine că-i dădeam telefon mamei şi-i spuneam se rezolvă cu ce mi-ai promis că mi-e ruşine şi mie să stau pe capul oamenilor ăstora!!! Şi s-a rezolvat: a doua săptămână am stat în nişte condiţii în care am reuşit să capăt o ciupercă de piele care a lăsat urme şi acum... Şi am renunţat!!! Da, am fost laş, nu am ştiut ce să fac, eram singur împotriva lumii şi am clacat! Înainte să plec am plâns: am mers aşa pe şoseau Pantelimon şi mă aşezam pe bănci şi plângem. A fost primul meu eşec care m-a afectat enorm. Încă îmi mai răsună în minte refrenul: "un b. în loc de Bucureşti" (asta mi-a prezis cineva care nu a reuşit să-şi prezică şi sieşi aceeaşi soartă!) Am zis mai bine plec... o iau de la capăt la anul. Şi am încercat să mă apuc să învăţ, dar am fost iar superficial. M-am ţinut şi de alte chestii, am citit şi lucruri pe care nu numai că nu le-am înţeles, dar nici nu-mi folosesc la nimic. Şi am mers din nou la Bucureşti... am venit de data asta seara, înainte de examen, şi am luat ţeapă de la un moş cu tupeu care mi-a promis una şi... a laut banii pentru sauna în care am dormit! Şi de fapt n-am dormit! Că iar n-am dormit, iar nu am putut mânca nimic (după călătorii cu trenul nu pot să mănânc). Şi când mai era vreo jumătate de oră până să se termine examenul am rămas fără vlagă. Era o căldură infernală... era luna lui cuptor. Cald şi a început să-mi tremure tot corpul şi să am senzaţia de greaţă. Am cerut "puţină apă" (că a fost uman şi se dădea apă) cu ruşine. Tipul care se ocupa cu supravegherea era foarte înalt şi destul de glumeţ şi mi-a zis că-mi dă şi mai multă... de la înălţimea celor doi metri ai lui! Era tânăr şi mi se părea că era de treabă. Dar eu tremuram, m-am temut că am să cad înainte să pot ajunge să pun apa în pahar. Dar nu s-a întâmplat! Aceeaşi teamă şi aceeaşi senzaţie am mai avut-o şi pe la 12 ani. Când, după ce am stat la coadă la bere pentru unghi-miu în soare vreo 2 ore, mi s-a făcut atât de rău că nu am mai avut răbdare să aştept. Tremuram tot şi îmi venea să vomit... Şi femeia aia nu-mi mai lua bidonul o dată... deşi eu eram la rând!!! Şi tot întindeam petul!!! Haide femeie nu vezi că nu mă mai pot ţine pe picioare, dar nu am zis nimic... doar am întins sticla... şi am mulţumit cerului că mi-a luat-o! M-am dus după colţ şi am vomitat! Şi mi-am revenit. La examen, însă, am băut apă şi nu am mai vomitat. Şi să mă mai concentrez la liste dublu înlănţuite, să fac o bază de date cu nu ştiu ce variabilă şir de caractere şi să sper că iau examenul. Am scris cred că nişte aberaţii foarte mari! Când am ieşit de acolo i-am şi zis tatei că nu am făcut nimic! Am luat totuşi 7.49 sau pe acolo. Oricum era 7 şi ceva, insuficient ca să intru chiar şi la redistribuire, deşi am încercat. Am plecat acasă cu un gust amar. Iar în tren o femeie mi-a zis că sunt aşa tăcut... M-a moleşit căldura? Nu mai simţeam nici căldură, nici nimic, ci doar ruşine! Şi dezamăgire faţă de mine. Bucureştiul a fost oraşul în care m-am dezamăgit cel mai tare pe mine. Chiar şi acum de curând!
Aşa am ajuns să dau la jurnalism. În oraşul meu. Că ar fi fost mai ieftin, deşi era universitate privată. Eu voiam să scriu... şi câştigasem nişte menţiuni la un concurs de literatură de pe aici. Aşa am crezut că merge. Dar dacă vrei să scrii nu te duci la jurnalism. Te duci la litere... faci altceva. Numai că nu aveam asta cu literele la Brăila. Şi am ales jurnalism.
Am făcut 3 ani... ca după să aflu că o colegă avea dreptate când mi-a zis odată că e o şerpăraie şi o viespăraie în redacţii de te cruceşti. Şi încă ea intrase acolo "cu pile"! Adică avea o rudă acolo... şi nu a făcut faţă. Nimeni nu te ajută cu nimic. Şi nici nu au răbdare oamenii cu tine. Eu prima dată am fost dezamăgit de mine într-o redaţie în perioada de practică: că i-am permis lui Sorin Sârbu să se bage pe un articol scris de mine şi să pună o notă care nu avea nimic de-a face cu realitatea! Am plecat aşa de dezamăgit atunci de la redacţia "Monitorul de Brăila" că am scris şi în jurnal un text în care menţionam asta. Dar şi atunci am fost epuizat. Şi nu am avut puterea să mă mai contrazic cu el... am lăsat aşa. Un compromis duce oricum la altele... Şi acum recent prin septembrie... la redacţia "infobrăila" unde am colaborat o săptămână să spun aşa. Acolo unde am fost pus în situaţia să scriu despre ceva care pe mine unul nu mă interesa şi să inventez aglomeraţii pe stadă atunci când nu erau, să inventez fuste scurte în miez de toamnă... dimineaţa la ora 7:00-8:00! "imprimeuri animal" şi alte din astea. Mie la telefon sunându-mi doar atât: "te duci la liceu şi vezi şi tu cum se îmbracă lumea"! Eu le-am zis că majoritatea erau standardul de azi: pantaloni/blugi... cămaşă/tricou plus jachetă sau nu... şi converşi/pantofi sport. Am prins şi o poză cu nişte fuste, dar nu erau şi altele. Era dimineaţă şi era răcoare pe 13 septembrie 2010. Şi iarăşi adevărat... am fost laş şi am renunţat. Dar sigur nu sunt în stare să: trag de mână o femeie şi să-i iau cam cu forţa un interviu cum am văzut că a făcut un reporter de la RealitateaTv la protestul asistentelor de la Spitalul Judeţean Brăila! Deci omul nu a rugat pe nimeni frumos, a tras-o pe femeia aceea din mulţime şi i-a pus camera şi microfonul în faţă şi spune! Eu nu aş putea în viaţa mea să fac asta! nu pot să rezist prea mult când mi se spune că scriu ca naiba: logic dacă nu-mi place subiectul să-mi cam bag picioarele în el. Şi nu scriu mai prost sau mai bine decât alţii, dacă-mi place ceva aş putea să scriu chiar foarte bine şi să-mi dau tot interesul! Nu mă ajută nimeni dacă scrie în locul meu. Că aşa mi-au făcut: în loc să mă pună să-l mai scriu o dată... tipul se punea şi-l scria el. Numai să-mi spună ce vrea să audă de la mine! Nu să mă pună să scriu după dictare! Nu! Nu am nevoie de oameni care să scrie în locul meu... eu numai să găsesc subiectele. Această propunere m-a făcut să mă uit în oglindă şi să-mi spun... uite cât de incapabil eşti în ochii lumii! Că toată lumea (absolut toată!) nu are încredere în mine! Plus că eu nu am oameni care să "ciripească"/"surse"/"sifoane" etc. Singurele persoane pe care le ştiu... şi care ar putea să-mi ofere subiecte de interes public ar fi nişte vecini mai influenţi, dar eu nu sunt la cataramă cu ei... şi sigur în poliţie sunt şi alte surse, iar la Primărie sunt deja conferinţe etc. Şi eu dacă sunt refuzat o dată prefer să plec!
În afară de nişte convocări pentru postul de consultat în asigurări (mai ales cele de viaţă) lucruri în care eu nu cred! şi un pot de agent de teren pentru RCS RDS... şi cam atât!!! La asta se rezumă ofertele de muncă ce mi-au fost întinse în faţă. Oriunde am depus CV-uri nu mi s-a răspuns. Mi se pare normal să te resemnezi! Pentru că treburile astea nu merg:
1. la asigurări e greu să-l convingi pe om de ce e necesar să-şi facă o asigurare... iar cei care vor să se asigure vin ei singuri. Ceilalţi să fim serioşi. Au şi alte treburi pe cap. Că foamea e mare aici!
2. RCS RDS ce vor de fapt? să-şi mărească numărul de clienţi să deţină monopol şi să fixeze apoi preţul. Ei ce fac? Pun nişte cabluri şi încasează bani! şi eu dintr-un contract ce câştigam? Ajunseseră la un moment dat să-mi ofere chiar perspectva unui salariu de 2000-2500 de lei. Deşi la început au spus doar 1000 lei. Şi pentru primele 60 de contracte 600 de lei. Oircum nu m-am mai căutat! În funcţie de numărul de clienţi. Nu e greu să bat la uşa omului şi să-i spun un text şi să încerc să fiu foarte convingător, dar e că el poate are deja internet de la altcineva şi e mulţumit! Cum sunt eu! Şi piaţa deja s-a împărţit! La un moment dat dacă ăştia şi-o iau în cap or să facă şi ceilalţi oferte asemănătoare. Aşa că nu e ceva care să-ţi ofere o perspectivă de viitor.
Da, poate că ăsta e un text al unui frustrat care încearcă să-şi găsească justificări. Poate! E doar punctul meu de vedere... aveţi dreptul să credeţi orice! Poate că sunt laş şi cu prea mult bun simţ. Că nu m-am maturizat cum trebuie, că "real life" e altceva. Da! e vina mea! că în loc să fac ce-mi propusesem am cerut voie! Sigur ar fi fost un gest fain şi apoi să fug... să plec şi să zâmbesc.
Am şi tentaţia fugii. Dar vreau linişte. Nu mai cred în nimeni. Ieri am avut o ceartă cu părinţii care vor să fiu matur, dar mă tratează ca pe un copil ascunzându-mi nişte chestii. Şi îmi cer să fiu alături de ei când acţionează absolut ridicol pe vreme de criză! Nu mai am încredere în nimeni şi în nimic! Sunt absolut dezamăgit că se gândeşte simplist: noi am făcut tot... acum descurcă-te! Da! Asta trebuie să fac: să ies de unul singur din situaţia asta! De unul singur!!! SINGUR! Că aşa sunt acum... îmi vine pur şi simplu să fug de toţi pe care-i ştiu, ca să nu se zică faptul că aş putea să-i fac de râs. Pentru că nimeni nu mai are încrede şi asta mă încarcă negativ şi pe mine. Undeva departe de lumea asta, oriunde! Că aveam uneori fantezia călugăritului. În incinta unei "cochilii" să pot să am liniştea de care am nevoie. Că nu-mi place forfota lumii deloc!! Mă deranjeză zgomotul şi mă plictiseşte îngrozitor aglomeraţia. Sunt un om care vrea să lucreze în umbră. Probabil de asta voiam la mănăstire. Dar, sincer, nu cred în Dumnezeu şi au mai încercat şi alţii înaintea mea. Şi n-a fost aşa cum se aşteptau. Nu au ajuns să strige "Este!".
Apoi, acum câteva zile, mi-a intrat sub ochi (colindam pe net după cu totul altceva!) un fişier cu oferta educaţională a celor de la "Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene Train Vuia" de la Buzău (Boboc). Şi chiar meditam pe această temă acum câteva zile: am avut doi colegi care au ales să meargă în armată. Unul din ei a fost chiar aici: şi ştiţi care era ideea mea? Copii ăştia s-au orientat la sigur! Adică după ce termini şcoala ai şi de muncă! E gratuit: ai masă, cazare şi cam toţi sunteţi egali! Bine că niciodată nu va fi egalitate absolută, totuşi aceeaşi uniformă, aceeaşi mâncare, aceleaşi paturi... aceleaşi condiţii! Instrucţie numai să fii capabil să faci. Altfel, e ok! Şi-mi ziceam că nu aş fi chiar capabil pentru asta, că sunt condiţii grele de admitere, că nu sunt cel mai bun la sport (de ex: eu nu cred că sar în lungime de pe loc mai mult de 180 de cm, pe când la asta cred că se cere cel puţin 250 cm!), că nu mă pricep decât să joc fotbal şi ăla aşa la mişto, de plăcere. Că de învăţat: cât poate să fie de greu? Şi totuşi îmi suna în minte refrenul: What one man can do, another can do. Deci de ce nu aş putea şi eu să reuşesc? Am la dispoziţie nişte luni! Pot să fac un efort şi să reuşesc. Rămâne să nu pic testul medical... să nu zică ăia că ăsta e prea firav pentru militărie. În rest: "what one man can do, another can do"!!!! Şi asta ar fi şi ca o chestie venită pe filiera "destinului": aşa a vrut să fie el, destinul! Că întâmplător mi-a picat sub ochi oferta aia...
Dar nu mă rezum doar la asta! Eu am atâtea în cap. Adică, idei. Nu mă rezum doar să merg acolo şi să fac tot ce pot să merg acolo. Eu am mai mult opţiuni, pentru că pot face foarte multe!!!! Şi de asta îmi e greu să mă orientez. Nu-mi place numai aia sau numai aia.... Şi nu aş alerga numai după bani, dar sunt foarte importanţi! O să sune a materialism stupid, ca o manea, dar eu nu am banii de care am nevoie. Şi vreau să-i obţin pe propriile picioare! Nu-mi place să ajung să depind de cineva, să ştiu că a investit nişte încredere în mine şi să-mi ceară nu mai ştiu ce! Şi de aceea îmi ziceam să-mi dau examenul de titularizare (din ce ştiu pot să predau ori o disciplină pe jurnalism undeva unde se face această opţională sau cultură civică - deşi aici am dubii) şi să merg la o facultate sau la master... vreau să fac ceva pe film. Montaj şi scenariu! Dar e greu să am master în aşa ceva cu doar 180 de credite ale mele, deci trebuie să mă înscriu la facultate. Iar! Sau să mă duc la Politehnică - m-am uitat chiar ieri la specializări - aveau ceva foarte interesant pe aviaţie!!! Sau automatică şi calculatoare. Aş avea şansă să intru pentru că e test grilă şi să mă duc acolo la cacealma!!! şi să iau chiar 10, deşi e puţin probabil! Dar se poate întâmpla! E posibil. Nu e vorbă la algebră mai ştiu, mai ştiu şi geometrie şi chiar şi fizică, dar nu ştiu dacă e de nivelul admiterii la universitate. Chiar şi analiză matematică! Le mai ştiu şi acum, nu excelent, dar nu pot să le uit total... Sau mă pot înscrie din nou la Mate-Info la Universitatea Bucureşti sau oriunde... Uneori îmi spun să mă feresc de oraşul acesta! Bucureşti oraşul în care m-am dezamăgit cel mai des!!!!!!! Chiar acum recent. Dar "Desiderio ergo sum"! deci nu mă sperie că sufăr eu. Că şi aici am plâns foarte tare... şi des. Şi merg uneori cu privirea întunecată pe străzi, iar când mai aud şi "Ăla nu e drogat? Aşa arată!", mă termină sufleteşte. Etichete de genul... Ce să-i spui? Că nu, nu e... e doar dezorientat de viaţă, e doar prea sărac şi a mers aşa de mult pe jos încât nu mai are energie nici să respire... Nici să privescă.
Vreau undeva unde să pot crea. Mi-am dorit toată viaţa să scriu o carte bună... ceva despre lupta cu destinul! Asta mă obsedează! Şi de multe ori aş zice că lupta asta să fie pierdută. Şi-mi mai plac desenele animate. Eu asta îmi doresc... să fiu creator de desene animate. Consum cu mare plăcere aşa ceva. Numai că e foarte greu în România să faci asta. Să te duci la o televiziune cu un asemenea proiect. În primul rând e greu pentru că nu am nici aparatura tehnică la îndemână, deşi nişte idei aş avea. Pentru că am nişte lecturi frumoase pe care chiar aş vrea să le văd cum ar arăta în imagini. Şi pentru că nu ştiu să desenez, nu ştiu decât să scriu... nu excelent, dar ştiu să scriu. Nu m-am interesat unde se pot face studii pentru aşa ceva... pentru că asta chiar mi-aş dori să fac! Numai că la noi nu există o industrie pentru aşa ceva!!! Şi de asta mulţumeam lui Cristi Puiu acum două zile! Pentru că mai contează şi viaţa... Să fac desene animate... pentru orice: pentru publicitate, videoclipurile celor care cântă (Gorilatz duseseră asta la extrem... de ce nu aş putea colabora la fel cu o formaţie muzicală autohtonă?) sau fie că sunt seriale de televiziune. Pentru că am văzut ce poate prinde: de ex: Naruto - un desen animat care mizează foarte tare pe sensibilizarea publicului! În serial personajele sunt puse în situaţii extreme mereu din care ies cu bine, dar mereu lupta e dusă la extrem!!! Şi asta te face să te încarci emoţional şi să rezonezi cu ce se petrece pe ecran! Şi deşi îmi dau seama de tehnica asta şi eu rămân impresionat de unele scene. Pentru că sunt cu adevărat dramatice... deşi sunt fictive!
Recunosc că sunt dezorientat... nu ştiu de ce am scris textul acesta. Uneori îmi zic că aş putea să accept orice slujbă acum ca să-mi fac câţiva bani să pot pleca. Am avut chiar ocazia să plec voluntar prin Polonia... dar oare vreau un an de parte de aici ca să ce? Că m-aş întoarce iar în octombrie şi aş ajunge să regret iar că nu am făcut ce trebui, că nu am de lucru şi că sunt o povară la casa omului... Cred că asta înseamnă să nu ai bani. Şi să nu ştii cum să te descurci: "Dă-i cuiva un peşte şi-l ajuţi o zi, învaţă-l să pescuiască şi-l ajuţi o viaţă!"... Da, nu vreau bani de-a moaca, ci vreau o slujbă unde aş putea să învăţ. Sunt mofturos şi nu pot să accept orice pentru că pot să fac şi altceva, că nu sunt incapabil. Mie îmi trebuie o slujbă nu întind mâna pentru nimic! Nu mă interesează banii în mod special... ci ce aş putea face cu ei. Şi am multe tâmpenii în cap. Numai că nu găsesc nicio motivaţie acum. Nu mai cred în nimic şi mi-e silă! Efectiv mi-e silă de tot!!!!
Hai că deja devine patetic. Nu ştiu de ce am scris textul acesta. poate să mă justific, poate să mă descarc... Cert e că l-am scris. Uneori trebuie să recunoşti cine eşti. Da! Pentru că acum câteva zile am greşit încercând să fiu altfel... să strig... în loc să fiu calm în glas. Aşa trasmiţi un semnal fals. "Be yourself no matter what they say!"
Asta pentru că toţi (dar absolut toţi!!!!) şi-au pierdut încrederea că pot să mai fac ceva. După terminarea facultăţii mi-am permis să nu-mi caut imediat de lucru pentru că, spuneam eu, ar fi indicată o pauză meritată după licenţă! Acum observ că poate am ratat momentul în care m-aş fi putut fi înscris pentru un post de suplinitor pe la nu ştiu ce şcoală din mediul rural. Nu era mare lucru, dar măcar aveam ceva de făcut. Dar pe foametea asta nu există aşa ceva în luna octombrie! Am întrebat şi nu e! Să stai acasă şi să urmăreşti presa, site-urile şi eventualele ponturi de pe la cunoscuţi (care nu apar decât prea târziu!) îţi dă o senzaţie de inutilitate. După atâţia ani de şcoală să nu ai şansă să-ţi găseşti ceva.
Şi ajung acum la punctul de unde voiam să încep de fapt. Ce înseamnă să nu ai bani? Ce înseamnă să fii sărac. Şi când spun asta ştiu foarte bine la ce mă refer: cu un venit cuprins între 200-300 lei pe cap de familie lunar... Asta dacă nu ţi se pare sărăcie atunci nu ştiu ce e. De aici urmează o grămadă de alte chestii.
În primul rând, 2006. Final de liceu. M-a obsedat mult-mult timp pe vremea liceului dorinţa să fug de acasă!!!!!! Da, să fug. Să o iau aşa pe câmp şi să mă tot duc. Niciodată nu am ştiut unde şi mie mi-a fost teamă tot timpul de ceea ce nu cunosc. Nu puteam să plec şi să ajung sub un pod. Acolo aş fi murit în prima lună. Aşa că am zis să aştept... terminarea liceului. Şi deşi nu ştiam niciodată la ce facultate vreau să dau am zis într-un moment de curaj stupid: "vreau la mate-info, Bucureşti". Suna bine! Nu e vorba: eu mă descurcam la matematică destul de bine în liceu, iar la info eram "server"... deşi nu m-am dus niciodată la concursuri naţionale. Nu am avut calculator acasă decât printr-a XII-a! Cu orele petrecute la şcoală nu-ţi ajunge să devii mare programator. Acolo se lucrează uneori şi 3 pe un computer şi 10 la un computer... cel puţin aşa era la mine la liceu într-a IX-a! Şi cum am fost un om tot timpul timid, fără să mă bag în faţă, fără să cer dreptul de a avea ceva anume... dacă prindeam loc bine, dacă nu... învăţam să programez în C++ sau Pascal pe caiet, cu creionul în mână! Pixul... de fapt că la liceu nu am mai folosit creionul. Or, nu poţi să înveţi să programezi pe foi! Şi în plus am avut 3 profesori în 4 ani de liceu... am început cu Pascal, apoi am luat-o de la 0 cu C++! Dar las aceste aspecte... adică şi? Am învăţat şi fără. Am mers să dau examenul de admitere pe ultima sută de metri, am avut chiar probleme în a-mi ridica diploma de bacalaureat să mă pot înscrie. A fost cam la voia întâmplării. Şi am mers cu mama la Bucureşti să mă înscriu. Asta a fost simplu. Examenul era programat două zile mai târziu! sau oricum aşa ceva. Nu am avut timp să mă pregătesc, m-am uitat pe nişte formule şi asta era. Înainte de examen, nu am dormit deloc! Am făcut un drum în care am schimbat două trenuri: un personal până la Buzău (gară în care am stat o oră... şi în care am văzut cum nişte oameni pot dormi direct pe betonul gării, doar acoperiţi de nişte cartoane... a fost, să zic aşa, ceva care m-a marcat. M-am întrebat cum se poate aşa ceva? Uite că se poate! uite cât de nedreaptă e viaţa, lumea... şi totul e creat aşa de strâmb şi înspăimântător că...); apoi un tren - nu mai ştiu ce era (accelerat sau rapid) până în Bucureşti. Eu nu am putut dormi, nu am putut mânca când am ajuns acolo, deşi tata s-a aşezat pe o bancă şi a luat masa cu ce ne puseseră mama. Eu nu pot să mănânc înainte de examene, nu pot dormi, nu ştiu... simt o tensiune care-mi anihilează somn, poftă de mâncare, poftă de viaţă chiar. (Singurul examen înaintea căruiam am dormit a fost cel de licenţă! mă simţeam pregătit, aveam discursul învăţat bine, ştiam ce era scris în lucrare că doar eu scrisesem şi... eram încrezător.) Ca să vă daţi seama cât de epuizantă a fost toată treaba am să vă spun că după ce am plecat din Bucureşti, am aţipit pentru prima dată în tren (eu nu pot să dorm în tren, deşi m-am străduit din răsputeri!!!! mereu!). Am dormit până a oprit la Urziceni. Am dormit cu adevărat. La examen am luat 8.29. Sau mă rog, pe acolo. Nu am intrat din prima... să dau vina pe faptul că nu am dormit sau că nu mă puteam concentra nu are niciun sens! Sunt unicul vinovat că nu am intrat din prima. Dar la redistribuire am avut să-i zicem şansa să intru. Să fiu admis! Era 5 august 2006 când am aflat asta deşi nu mai speram. Nu am să uit niciodată că am fost atât de fericit atunci că n-a mai contat nimic. Prostia mea a fost că nu m-am interesat de cazare. Dar nici nu aveam unde! şi speram să prind măcar un loc în cămin. Şi am aşteptat pe urma cuiva care avea acces la internet şi care putea să-mi spună cum şi ce să fac... că aşa am fost anunţat acolo la facultate. Că am fost şi... aşa am fost anunţat. Şi nu am depus la timp nici nişte acte pentru un loc în cămin pe filială "socială". Adică pe criterii de sărăcie, iar când m-am adresat decanului aşa mi-a zis: "Păi, vrei să ai drepturi şi nu vii la timp cu actele?". Adică, prietene!!! Nimeni nu e aşa interesat să faci tu şcoală în Bucureşti. Trebuie să te zbaţi singur, să rabzi de foame... că am răbdat mai rău de foame ca niciodată... să fii tare, să poţi să înghiţi multe!!! Da multe. Şi apoi mai vedem dacă o ieşi ceva, căci nu ştii ce o să iasă. Nu te duci direct la Microsoft decât dacă eşti "the best", iar fără energie, cu privirea întunecată şi fără să ai un computer cu tine unde să exersezi acasă sâmbăta şi duminica... sigur nu ajungi departe. Am stat două săptămâni în Bucureşti: una la un prieten... mi-a crăpat obrazul de ruşine că-i dădeam telefon mamei şi-i spuneam se rezolvă cu ce mi-ai promis că mi-e ruşine şi mie să stau pe capul oamenilor ăstora!!! Şi s-a rezolvat: a doua săptămână am stat în nişte condiţii în care am reuşit să capăt o ciupercă de piele care a lăsat urme şi acum... Şi am renunţat!!! Da, am fost laş, nu am ştiut ce să fac, eram singur împotriva lumii şi am clacat! Înainte să plec am plâns: am mers aşa pe şoseau Pantelimon şi mă aşezam pe bănci şi plângem. A fost primul meu eşec care m-a afectat enorm. Încă îmi mai răsună în minte refrenul: "un b. în loc de Bucureşti" (asta mi-a prezis cineva care nu a reuşit să-şi prezică şi sieşi aceeaşi soartă!) Am zis mai bine plec... o iau de la capăt la anul. Şi am încercat să mă apuc să învăţ, dar am fost iar superficial. M-am ţinut şi de alte chestii, am citit şi lucruri pe care nu numai că nu le-am înţeles, dar nici nu-mi folosesc la nimic. Şi am mers din nou la Bucureşti... am venit de data asta seara, înainte de examen, şi am luat ţeapă de la un moş cu tupeu care mi-a promis una şi... a laut banii pentru sauna în care am dormit! Şi de fapt n-am dormit! Că iar n-am dormit, iar nu am putut mânca nimic (după călătorii cu trenul nu pot să mănânc). Şi când mai era vreo jumătate de oră până să se termine examenul am rămas fără vlagă. Era o căldură infernală... era luna lui cuptor. Cald şi a început să-mi tremure tot corpul şi să am senzaţia de greaţă. Am cerut "puţină apă" (că a fost uman şi se dădea apă) cu ruşine. Tipul care se ocupa cu supravegherea era foarte înalt şi destul de glumeţ şi mi-a zis că-mi dă şi mai multă... de la înălţimea celor doi metri ai lui! Era tânăr şi mi se părea că era de treabă. Dar eu tremuram, m-am temut că am să cad înainte să pot ajunge să pun apa în pahar. Dar nu s-a întâmplat! Aceeaşi teamă şi aceeaşi senzaţie am mai avut-o şi pe la 12 ani. Când, după ce am stat la coadă la bere pentru unghi-miu în soare vreo 2 ore, mi s-a făcut atât de rău că nu am mai avut răbdare să aştept. Tremuram tot şi îmi venea să vomit... Şi femeia aia nu-mi mai lua bidonul o dată... deşi eu eram la rând!!! Şi tot întindeam petul!!! Haide femeie nu vezi că nu mă mai pot ţine pe picioare, dar nu am zis nimic... doar am întins sticla... şi am mulţumit cerului că mi-a luat-o! M-am dus după colţ şi am vomitat! Şi mi-am revenit. La examen, însă, am băut apă şi nu am mai vomitat. Şi să mă mai concentrez la liste dublu înlănţuite, să fac o bază de date cu nu ştiu ce variabilă şir de caractere şi să sper că iau examenul. Am scris cred că nişte aberaţii foarte mari! Când am ieşit de acolo i-am şi zis tatei că nu am făcut nimic! Am luat totuşi 7.49 sau pe acolo. Oricum era 7 şi ceva, insuficient ca să intru chiar şi la redistribuire, deşi am încercat. Am plecat acasă cu un gust amar. Iar în tren o femeie mi-a zis că sunt aşa tăcut... M-a moleşit căldura? Nu mai simţeam nici căldură, nici nimic, ci doar ruşine! Şi dezamăgire faţă de mine. Bucureştiul a fost oraşul în care m-am dezamăgit cel mai tare pe mine. Chiar şi acum de curând!
Aşa am ajuns să dau la jurnalism. În oraşul meu. Că ar fi fost mai ieftin, deşi era universitate privată. Eu voiam să scriu... şi câştigasem nişte menţiuni la un concurs de literatură de pe aici. Aşa am crezut că merge. Dar dacă vrei să scrii nu te duci la jurnalism. Te duci la litere... faci altceva. Numai că nu aveam asta cu literele la Brăila. Şi am ales jurnalism.
Am făcut 3 ani... ca după să aflu că o colegă avea dreptate când mi-a zis odată că e o şerpăraie şi o viespăraie în redacţii de te cruceşti. Şi încă ea intrase acolo "cu pile"! Adică avea o rudă acolo... şi nu a făcut faţă. Nimeni nu te ajută cu nimic. Şi nici nu au răbdare oamenii cu tine. Eu prima dată am fost dezamăgit de mine într-o redaţie în perioada de practică: că i-am permis lui Sorin Sârbu să se bage pe un articol scris de mine şi să pună o notă care nu avea nimic de-a face cu realitatea! Am plecat aşa de dezamăgit atunci de la redacţia "Monitorul de Brăila" că am scris şi în jurnal un text în care menţionam asta. Dar şi atunci am fost epuizat. Şi nu am avut puterea să mă mai contrazic cu el... am lăsat aşa. Un compromis duce oricum la altele... Şi acum recent prin septembrie... la redacţia "infobrăila" unde am colaborat o săptămână să spun aşa. Acolo unde am fost pus în situaţia să scriu despre ceva care pe mine unul nu mă interesa şi să inventez aglomeraţii pe stadă atunci când nu erau, să inventez fuste scurte în miez de toamnă... dimineaţa la ora 7:00-8:00! "imprimeuri animal" şi alte din astea. Mie la telefon sunându-mi doar atât: "te duci la liceu şi vezi şi tu cum se îmbracă lumea"! Eu le-am zis că majoritatea erau standardul de azi: pantaloni/blugi... cămaşă/tricou plus jachetă sau nu... şi converşi/pantofi sport. Am prins şi o poză cu nişte fuste, dar nu erau şi altele. Era dimineaţă şi era răcoare pe 13 septembrie 2010. Şi iarăşi adevărat... am fost laş şi am renunţat. Dar sigur nu sunt în stare să: trag de mână o femeie şi să-i iau cam cu forţa un interviu cum am văzut că a făcut un reporter de la RealitateaTv la protestul asistentelor de la Spitalul Judeţean Brăila! Deci omul nu a rugat pe nimeni frumos, a tras-o pe femeia aceea din mulţime şi i-a pus camera şi microfonul în faţă şi spune! Eu nu aş putea în viaţa mea să fac asta! nu pot să rezist prea mult când mi se spune că scriu ca naiba: logic dacă nu-mi place subiectul să-mi cam bag picioarele în el. Şi nu scriu mai prost sau mai bine decât alţii, dacă-mi place ceva aş putea să scriu chiar foarte bine şi să-mi dau tot interesul! Nu mă ajută nimeni dacă scrie în locul meu. Că aşa mi-au făcut: în loc să mă pună să-l mai scriu o dată... tipul se punea şi-l scria el. Numai să-mi spună ce vrea să audă de la mine! Nu să mă pună să scriu după dictare! Nu! Nu am nevoie de oameni care să scrie în locul meu... eu numai să găsesc subiectele. Această propunere m-a făcut să mă uit în oglindă şi să-mi spun... uite cât de incapabil eşti în ochii lumii! Că toată lumea (absolut toată!) nu are încredere în mine! Plus că eu nu am oameni care să "ciripească"/"surse"/"sifoane" etc. Singurele persoane pe care le ştiu... şi care ar putea să-mi ofere subiecte de interes public ar fi nişte vecini mai influenţi, dar eu nu sunt la cataramă cu ei... şi sigur în poliţie sunt şi alte surse, iar la Primărie sunt deja conferinţe etc. Şi eu dacă sunt refuzat o dată prefer să plec!
În afară de nişte convocări pentru postul de consultat în asigurări (mai ales cele de viaţă) lucruri în care eu nu cred! şi un pot de agent de teren pentru RCS RDS... şi cam atât!!! La asta se rezumă ofertele de muncă ce mi-au fost întinse în faţă. Oriunde am depus CV-uri nu mi s-a răspuns. Mi se pare normal să te resemnezi! Pentru că treburile astea nu merg:
1. la asigurări e greu să-l convingi pe om de ce e necesar să-şi facă o asigurare... iar cei care vor să se asigure vin ei singuri. Ceilalţi să fim serioşi. Au şi alte treburi pe cap. Că foamea e mare aici!
2. RCS RDS ce vor de fapt? să-şi mărească numărul de clienţi să deţină monopol şi să fixeze apoi preţul. Ei ce fac? Pun nişte cabluri şi încasează bani! şi eu dintr-un contract ce câştigam? Ajunseseră la un moment dat să-mi ofere chiar perspectva unui salariu de 2000-2500 de lei. Deşi la început au spus doar 1000 lei. Şi pentru primele 60 de contracte 600 de lei. Oircum nu m-am mai căutat! În funcţie de numărul de clienţi. Nu e greu să bat la uşa omului şi să-i spun un text şi să încerc să fiu foarte convingător, dar e că el poate are deja internet de la altcineva şi e mulţumit! Cum sunt eu! Şi piaţa deja s-a împărţit! La un moment dat dacă ăştia şi-o iau în cap or să facă şi ceilalţi oferte asemănătoare. Aşa că nu e ceva care să-ţi ofere o perspectivă de viitor.
Da, poate că ăsta e un text al unui frustrat care încearcă să-şi găsească justificări. Poate! E doar punctul meu de vedere... aveţi dreptul să credeţi orice! Poate că sunt laş şi cu prea mult bun simţ. Că nu m-am maturizat cum trebuie, că "real life" e altceva. Da! e vina mea! că în loc să fac ce-mi propusesem am cerut voie! Sigur ar fi fost un gest fain şi apoi să fug... să plec şi să zâmbesc.
Am şi tentaţia fugii. Dar vreau linişte. Nu mai cred în nimeni. Ieri am avut o ceartă cu părinţii care vor să fiu matur, dar mă tratează ca pe un copil ascunzându-mi nişte chestii. Şi îmi cer să fiu alături de ei când acţionează absolut ridicol pe vreme de criză! Nu mai am încredere în nimeni şi în nimic! Sunt absolut dezamăgit că se gândeşte simplist: noi am făcut tot... acum descurcă-te! Da! Asta trebuie să fac: să ies de unul singur din situaţia asta! De unul singur!!! SINGUR! Că aşa sunt acum... îmi vine pur şi simplu să fug de toţi pe care-i ştiu, ca să nu se zică faptul că aş putea să-i fac de râs. Pentru că nimeni nu mai are încrede şi asta mă încarcă negativ şi pe mine. Undeva departe de lumea asta, oriunde! Că aveam uneori fantezia călugăritului. În incinta unei "cochilii" să pot să am liniştea de care am nevoie. Că nu-mi place forfota lumii deloc!! Mă deranjeză zgomotul şi mă plictiseşte îngrozitor aglomeraţia. Sunt un om care vrea să lucreze în umbră. Probabil de asta voiam la mănăstire. Dar, sincer, nu cred în Dumnezeu şi au mai încercat şi alţii înaintea mea. Şi n-a fost aşa cum se aşteptau. Nu au ajuns să strige "Este!".
Apoi, acum câteva zile, mi-a intrat sub ochi (colindam pe net după cu totul altceva!) un fişier cu oferta educaţională a celor de la "Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene Train Vuia" de la Buzău (Boboc). Şi chiar meditam pe această temă acum câteva zile: am avut doi colegi care au ales să meargă în armată. Unul din ei a fost chiar aici: şi ştiţi care era ideea mea? Copii ăştia s-au orientat la sigur! Adică după ce termini şcoala ai şi de muncă! E gratuit: ai masă, cazare şi cam toţi sunteţi egali! Bine că niciodată nu va fi egalitate absolută, totuşi aceeaşi uniformă, aceeaşi mâncare, aceleaşi paturi... aceleaşi condiţii! Instrucţie numai să fii capabil să faci. Altfel, e ok! Şi-mi ziceam că nu aş fi chiar capabil pentru asta, că sunt condiţii grele de admitere, că nu sunt cel mai bun la sport (de ex: eu nu cred că sar în lungime de pe loc mai mult de 180 de cm, pe când la asta cred că se cere cel puţin 250 cm!), că nu mă pricep decât să joc fotbal şi ăla aşa la mişto, de plăcere. Că de învăţat: cât poate să fie de greu? Şi totuşi îmi suna în minte refrenul: What one man can do, another can do. Deci de ce nu aş putea şi eu să reuşesc? Am la dispoziţie nişte luni! Pot să fac un efort şi să reuşesc. Rămâne să nu pic testul medical... să nu zică ăia că ăsta e prea firav pentru militărie. În rest: "what one man can do, another can do"!!!! Şi asta ar fi şi ca o chestie venită pe filiera "destinului": aşa a vrut să fie el, destinul! Că întâmplător mi-a picat sub ochi oferta aia...
Dar nu mă rezum doar la asta! Eu am atâtea în cap. Adică, idei. Nu mă rezum doar să merg acolo şi să fac tot ce pot să merg acolo. Eu am mai mult opţiuni, pentru că pot face foarte multe!!!! Şi de asta îmi e greu să mă orientez. Nu-mi place numai aia sau numai aia.... Şi nu aş alerga numai după bani, dar sunt foarte importanţi! O să sune a materialism stupid, ca o manea, dar eu nu am banii de care am nevoie. Şi vreau să-i obţin pe propriile picioare! Nu-mi place să ajung să depind de cineva, să ştiu că a investit nişte încredere în mine şi să-mi ceară nu mai ştiu ce! Şi de aceea îmi ziceam să-mi dau examenul de titularizare (din ce ştiu pot să predau ori o disciplină pe jurnalism undeva unde se face această opţională sau cultură civică - deşi aici am dubii) şi să merg la o facultate sau la master... vreau să fac ceva pe film. Montaj şi scenariu! Dar e greu să am master în aşa ceva cu doar 180 de credite ale mele, deci trebuie să mă înscriu la facultate. Iar! Sau să mă duc la Politehnică - m-am uitat chiar ieri la specializări - aveau ceva foarte interesant pe aviaţie!!! Sau automatică şi calculatoare. Aş avea şansă să intru pentru că e test grilă şi să mă duc acolo la cacealma!!! şi să iau chiar 10, deşi e puţin probabil! Dar se poate întâmpla! E posibil. Nu e vorbă la algebră mai ştiu, mai ştiu şi geometrie şi chiar şi fizică, dar nu ştiu dacă e de nivelul admiterii la universitate. Chiar şi analiză matematică! Le mai ştiu şi acum, nu excelent, dar nu pot să le uit total... Sau mă pot înscrie din nou la Mate-Info la Universitatea Bucureşti sau oriunde... Uneori îmi spun să mă feresc de oraşul acesta! Bucureşti oraşul în care m-am dezamăgit cel mai des!!!!!!! Chiar acum recent. Dar "Desiderio ergo sum"! deci nu mă sperie că sufăr eu. Că şi aici am plâns foarte tare... şi des. Şi merg uneori cu privirea întunecată pe străzi, iar când mai aud şi "Ăla nu e drogat? Aşa arată!", mă termină sufleteşte. Etichete de genul... Ce să-i spui? Că nu, nu e... e doar dezorientat de viaţă, e doar prea sărac şi a mers aşa de mult pe jos încât nu mai are energie nici să respire... Nici să privescă.
Vreau undeva unde să pot crea. Mi-am dorit toată viaţa să scriu o carte bună... ceva despre lupta cu destinul! Asta mă obsedează! Şi de multe ori aş zice că lupta asta să fie pierdută. Şi-mi mai plac desenele animate. Eu asta îmi doresc... să fiu creator de desene animate. Consum cu mare plăcere aşa ceva. Numai că e foarte greu în România să faci asta. Să te duci la o televiziune cu un asemenea proiect. În primul rând e greu pentru că nu am nici aparatura tehnică la îndemână, deşi nişte idei aş avea. Pentru că am nişte lecturi frumoase pe care chiar aş vrea să le văd cum ar arăta în imagini. Şi pentru că nu ştiu să desenez, nu ştiu decât să scriu... nu excelent, dar ştiu să scriu. Nu m-am interesat unde se pot face studii pentru aşa ceva... pentru că asta chiar mi-aş dori să fac! Numai că la noi nu există o industrie pentru aşa ceva!!! Şi de asta mulţumeam lui Cristi Puiu acum două zile! Pentru că mai contează şi viaţa... Să fac desene animate... pentru orice: pentru publicitate, videoclipurile celor care cântă (Gorilatz duseseră asta la extrem... de ce nu aş putea colabora la fel cu o formaţie muzicală autohtonă?) sau fie că sunt seriale de televiziune. Pentru că am văzut ce poate prinde: de ex: Naruto - un desen animat care mizează foarte tare pe sensibilizarea publicului! În serial personajele sunt puse în situaţii extreme mereu din care ies cu bine, dar mereu lupta e dusă la extrem!!! Şi asta te face să te încarci emoţional şi să rezonezi cu ce se petrece pe ecran! Şi deşi îmi dau seama de tehnica asta şi eu rămân impresionat de unele scene. Pentru că sunt cu adevărat dramatice... deşi sunt fictive!
Recunosc că sunt dezorientat... nu ştiu de ce am scris textul acesta. Uneori îmi zic că aş putea să accept orice slujbă acum ca să-mi fac câţiva bani să pot pleca. Am avut chiar ocazia să plec voluntar prin Polonia... dar oare vreau un an de parte de aici ca să ce? Că m-aş întoarce iar în octombrie şi aş ajunge să regret iar că nu am făcut ce trebui, că nu am de lucru şi că sunt o povară la casa omului... Cred că asta înseamnă să nu ai bani. Şi să nu ştii cum să te descurci: "Dă-i cuiva un peşte şi-l ajuţi o zi, învaţă-l să pescuiască şi-l ajuţi o viaţă!"... Da, nu vreau bani de-a moaca, ci vreau o slujbă unde aş putea să învăţ. Sunt mofturos şi nu pot să accept orice pentru că pot să fac şi altceva, că nu sunt incapabil. Mie îmi trebuie o slujbă nu întind mâna pentru nimic! Nu mă interesează banii în mod special... ci ce aş putea face cu ei. Şi am multe tâmpenii în cap. Numai că nu găsesc nicio motivaţie acum. Nu mai cred în nimic şi mi-e silă! Efectiv mi-e silă de tot!!!!
Hai că deja devine patetic. Nu ştiu de ce am scris textul acesta. poate să mă justific, poate să mă descarc... Cert e că l-am scris. Uneori trebuie să recunoşti cine eşti. Da! Pentru că acum câteva zile am greşit încercând să fiu altfel... să strig... în loc să fiu calm în glas. Aşa trasmiţi un semnal fals. "Be yourself no matter what they say!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu