luni, 18 ianuarie 2010

pagină de jurnal

Da, vă spun aşa sincer că în ajun de ziua mea... uneori trag linie şi mă gândesc că au trecut atâţia ani şi... şi nu prea am ce mi-am dorit! Da, sunt dezamăgit în primul rând de mine pentru că nu-mi respect promisiunile faţă de ceilalţi, că nu-mi respect promisiunile pe care mi le fac... că aştept în cele din urmă să mi se întâmple mie ceva şi nu fac eu ceva ca să mi se întâmple. Şi de asta mă simt uneori aşa insignifiant şi laş.

Mă simt dezamăgit şi de faptul că nici blogul acesta nu reprezintă un refugiu al sincerităţii faţă de ceilalţi şi mai ales că pe forumul meu (cel pe care l-am creat de aproape un an şi care a râncezit în văgăunele netului ca o corabie eşuată) nu a devenit o comunitate micuţă, dar care să merite să mă zbot pentru ea şi să încerc să o menţin... Şi toate din vina mea pentru că atunci când am avut timp nu m-am ocupat de ce-mi plăcea şi ce-mi doream să mă ajute şi l-am pierdut cu diferite chestii inutile şi care nici nu m-au distrat foarte tare.

Dar acum că a trecut totul lamentările nu sunt prea utile... ar fi bine însă să învăţ din greşeli! Şi să respect ce mi-am promis... Am văzut cred că acum o săptămână pe blogul unui om pe care l-am cunoscut în persoană faptul că a fost în Franţa cu o tabără din aceasta de training. Nu pot decât să mă bucur pentru el, dar şi să-l invidiez pentru că el chiar scria pe blog că perseverează când alţii renunţă şi era perseverent şi credea în ceea ce făcea...

Mă gândesc cum de unii pot? Cum de unii când văd că ceilalţi din jur pleacă - şi individul despre care vă spun chiar scria pe blog faptul că observă foarte des acest fenomen - ei totuşi rămân. Rămân acolo şi merg mai departe. De foarte multe ori mă uit în jur şi nu găsesc vreun rost... însă îmi spun că trebuie să merg şi eu mai departe: până la urmă sacrificiile care se fac în spatele meu sunt prea mari ca să spun pas şi să... pentru că nici dacă aş spune pas nu am alternativă. Asta e problema cred.

Îmi vine să tai textul ăsta, să-l şterg, să vă spun că nu am vrut să vă spun asta, dar am să-l las aici, nu ştiu de ce. Doar am să-l las aici.

2 comentarii:

  1. Ganduri sinucigase.... gandeste pozitiv si totul va fi OK...
    Crede-ma nu esti singurul care gandeste asa, cred ca fiecare din noi ajunge la o "limita", daca as putea spune asa, o varsta mai exact, unde realizeaza...de fapt nu a realizat nimic special...doar o viata banala, obisnuita, nimic iesit din comun...si nu-i placut mai ales cand te compari sau esti comparat cu altii/altele (acest lucru il urasc cel mai mult pe lumea aceasta).... Chiar...oare de ce lumea te compara cu altcineva? Care este motivul?...sincer nu am o explicatie prea logica, hmmm.. de fapt nu am nici o explicatie...uite un subiect interesant de abordat, asta din perspectiva mea:)...

    RăspundețiȘtergere
  2. Eh, nu erau chiar sinucigaşe... erau doar gânduri pesimiste. Doar că uneori e frustrant... şi că uneori îmi dau seama că sunt destul de vinovat pentru unele lucruri, pentru unele nehotărâri... atât! Dar să ştii că uite asta îmi dovedeşte că nu e totul pierdut. Încerc să gândesc pozitiv, dar nu e tot timpul uşor! Mulţam! mult de tot! :)

    RăspundețiȘtergere